Epopeea lui Ghilgameş (II)

continuare din »» Epopeea lui Ghilgameș (I)

Tableta a patra

Aici îi întâlnim pe cei doi viteji la porţile Pădurii Cedrilor. O dată ajunși, ei se sfătuiesc cum să biruie greutăţile luptei. Ghilgameș îl îmbărbătează pe Enkidu, căruia a început să-i fie frică. Tableta aceasta e foarte sfărâmată. Au rămas doar câteva fragmente răzleţite, adesea greu de localizat. Din primele două coloane - care trebuiau să povestească păţaniile călătoriei spre Pădurea Cedrilor - mai dăinuie numai scurta bucată care urmează și pe care unii autori socotesc că-i mai bine așeze în cuprinsul celei de a șasea tablete:

După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva;

După alte treizeci de îndoite leghe, poposiră.

De-a lungul zilei făcuseră cincizeci de îndoite leghe.

Și toată calea, ce se străbate de obicei într-o lună

ei o mântuiră a treia zi.

Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă

Și jumătate,

un paznic pe

----

-  "Amintește-ţi, Ghilgameș, de cele ce-ai spus la Uruk.

Ridică-te și pregătește-te să lupţi,

tu, Ghilgameș, vlăstar al Urukului!"

Ghilgameș luă aminte la îndemnul prietenului său:

-  "Grăbește-te! Nu-l lăsa să se îndepărteze,

să se afunde-n inima pădurii și să ne scape!

își va pune șapte rânduri de zale:

una a și îmbrăcat-o, îi mai rămân șase depus. Nu șovăi!"

Ca niște tauri furioși, se aruncă asupra lui;

o singură dată strigă, îngrozit,

paznicul pădurilor strigă și cere ajutor,

îl cheamă pe Humbaba, ca un copil pe părintele său.

O nouă spărtură. După moartea paznicului, Enkidu deschide porţile pădurii, al cărei prag muritorii sunt opriţi de zei să-l treacă. El simte, fără să-și dea seama bine de ce, o tainică neliniște:

VI

Deschizând gura, vorbește și-i spune

lui Enkidu:

- "Haide, prietene, doa rn-o să ne purtăm ca niște bieţi

nevolnici! Am străbătut rând pe rând toţi munţii;

ţinta călătoriei se află în faţa noastră!

Mai bine să mor decât să dăm îndărăt acuma!

Prietene, știi ce înseamnă bătălia,

ești călit în luptă:

atinge-mi veșmântul și nu-ţi va mai fi teamă de moarte.

Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă!

Ducă-se moleșeala braţului tău

și risipească-se slăbiciunea genunchilor tăi!

Prietene, fii iar stăpân pe tine, și-mpreună să ne afundăm

în inima pădurii!

inimii tale să nu-i mai pese decât de luptă,

uită de moarte și nu-ţi va mai fi teamă!

Omul puternic, gata de luptași ager la minte,

care se repede primul, scapă el însuși dacă-și apără

tovarășul.

Și chiar dacă sunt învinși, ei dobândesc faima!"

Amândoi ajunseră înaintea muntelui în verzii!

Glasurile le tăcură. Ei înșiși se opriră.

Enkidu, deschizând gura, vorbește și-i spune lui Ghilgameș:

- "Să nu ne afundăm până în inima pădurii.

Numai ce i-am desferecat porţile, și braţul mi s-a și moleșit"

Tableta a cincea

După ce sunt descrise minunăţiile pădurii, eroii noștri se roagă să li se arate în vis ce se va întâmpla cu ei pe meleagurile lui Humbaba. Ghilgameș își povestește visele; apoi, la porunca lui Șamaș, începe lupta cu Humbaba. Toate puterile cerului și ale pământului dezlănţuite îi vin în ajutor. După biruinţă, Enkidu îl îndeamnă pe Ghilgameș să fie fără cruţare. Împreună, îi taie capul lui Humbaba, îl aduc la Uruk și-l trag în ţeapă dinaintea marii porţi a Cetăţii.

Tableta aceasta, din nefericire tot atât de sfărâmată ca și cea de mai înainte, alcătuia una din culmile dramatice ale poemului: în cuprinsul ei se desfășoară biruitoarea luptă a lui Ghilgameș împotriva uriașului Humbaba. Cu multă pricepere, poetul zugrăvește gradat tulburarea eroului, întârziind asupra descrierii pădurii, asupra tainei care înconjoară ascunzișul dihaniei și în sfârșit, povestește șovăielile celor doi viteji, prinși între teama de a nu-l putea ajunge și spaima de a-l înfrunta.

I

S-au oprit și se minunează privind pădurea.

Se uită îndelung la înălţimea cedrilor,

se uită îndelung către intrarea pădurii.

Pe acolo, pe unde trece de obicei Humbaba, sunt urme:

drumurile sunt bătute, calea e netezită.

Văd Muntele Cedrilor, lăcaș divin, piedestalul lui Unim¹.

Pe povârnișul muntelui, cedrii își înalţă ramurile

îmbelșugate; plăcută e umbra și plină de miresme.

Acolo se împletesc măceșii, acolo se-ncâlcește pădurea;

----------------------__-----------

ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos

mirositoare.

Se afundară în pădure cale de îndoită leghe,

apoi mai merseră două treimi dintr-o îndoită leghe.

1.Altă denumire a zeiţei Iștar.

Restul coloanei este aproape cu totul distrusă.

II

De mult timp își ţineau săbiile pregătite, trase din teacă.

Părăsiră urmele; se strecurară în tufișuri,

unde rămaseră nemișcaţi.

Humbaba nu veni în ziua aceea,

nu veni nici a doua zi, nu veni nici a treia zi.

Lipsesc zece rânduri.

Enkidu, deschizând gura, vorbește și-i spune

lui Ghilgameș:

- ''Cum o să dăm noi de urma lui Humbaba ?

O, de-ai putea să mai ai un vis și încă unul,

care să destăinuie ceea ce se va-ntâmpla."

- "De ţi s-ar arăta și ţie un vis, Enkidu.

Prietene, de-am avea un întreit vis prevestitor."

Dorinţa li se împlinește curând. Când se lasă noaptea, Ghilgameș are un vis. Din păcate, relatarea visului se afla, probabil, într-o spărtură a cărei lungime n-a putut fi stabilită. Când reîncepe textul, Enkidu, voios, îl lămurește pe prietenul său că visul îi este prielnic. Și noaptea se lasă iarăși.

În această parte, tradiţia ninivită se deosebește de aceea care ni s-a păstrat mulţumită unui text de origine hittită. Această din urmă versiune - mai completă - va putea fi urmărită în cele ce urmează:

Sprijiniţi unul de celălalt, începură să vegheze.

Somnul, pe care-l aduce noaptea, îi cuprinse.

La miezul nopţii, somnul îl părăsi pe Ghilgameș,

care prinse să-i povestească lui Enkidu visul:

 - "Prietene, dacă nu m-ai strigat tu, ce oare să mă fi trezit?

Enkidu, prietene, am avut un vis.

M-ai strigat?

De ce sunt tulburat?

În afară de visul meu dintâi,

mi s-a mai arătat un al doilea,

în visul acesta, prietene, s-a prăbușit un munte;

m-a răsturnat, mi-a prins picioarele de nu m-am mai putut

urni.

Pe lângă el păream niște gângănii.

O lumină strălucitoare se așternu pretutindeni.

Se ivi un om, cel mai frumos de pe aceste tărâmuri,

de o frumuseţe fără seamăn.

Smulgându-mă de sub munte,

îmi dădu să beau apă, ca să-mi liniștesc inima,

și mă ridică pe picioare."

El, cel care se născuse în pustiu,

Enkidu, îi spuse prietenului său, tălmăcindu-i visul:

- "Prietene, visul tău e prielnic,

E un vis de preţ!

Prietene, muntele pe care l-ai văzut în vis, este Humbaba:

vom pune mâna pe el și-l vom ucide,

și-i vom arunca stârvul pe câmp!

De-ai putea să vezi în visul cel de mâine ce se va alege

de mine!".

După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva;

la treizeci de îndoite leghe, poposiră.

Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă,

și vărsară, pentru Șamaș, apă neîncepută ca libaţie.

Apoi Ghilgameș se sui pe munte

și împrăștie făină cernută, ca libaţie:

- "O, munte, spuse el, fă să mi se arate un vis despre

Enkidu, trimite-mi și pentru el o prevestire."

III

Și muntele făcu să i se arate un vis despre Enkidu,

muntele-i trimise și pentru el o prevestire.

Ploaia încetă, se stârni o adiere;

ea îl îmbie pe Enkidu să se culce...;

în timp ce el, ca orzul de munte...,

Ghilgameș își sprijinea bărbia cu genunchii:

așa se abătu asupră-i somnul, care se lasă peste oameni.

Dar pe la mijlocul veghii, somnul se curmă dintr-o dată.

El se sculă și-l întrebă pe prietenul său:

- "Prietene, nu m-ai strigat?De ce sunt treaz?

Nu m-ai zgâlţâit? De ce sunt tulburat?

N-a contenit ploaia ?

De ce mi-e carnea vlăguită?

Prietene, mi s-a arătat un al treilea vis,

și visul ce mi s-a arătat era înspăimântător.

Cerul striga, vuia pământul:

încremenise lumina zilei, se lăsase întunericul,

scapără un fulger, se-ncinse un foc:

norii se îndesiră:ploua cu moarte!

Apoi roșieticele vâlvătăi mai răbufniră o dată și focul

se stinse,

ceea ce căzuse din cer se prefăcu în cenușă.

Să coborâm la câmp, vom putea chibzui mai bine."

Când Enkidu auzi visul pe care-l ceruse pentru el,

îi spuse lui Ghilgameș:

Urmarea nu mai există. Cu toată ameninţarea de moarte pe care visul acesta o face să apese pe capul lui Enkidu, cei doi viteji nu se lasă de ceea ce și-au pus în gând. O traducere hittită spune că ei s-au apucat să taie cedri în pădure:

Ghilgameș luă securea în mână

....și dobod cedri.

Când auzi Humbaba vuietul pe care-l făceau,

se înfurie și strigă:

- "Cine-i acela care a venit

să-mi vateme copacii din munţii mei,

și cedrii să mi-i taie ?"

Dar, din înaltul cerului,

cerescul Șamaș le vorbi:

- "Mergeţi înainte

fără teamă, înfruntaţi-l pe Humbaba,

mergeţi până îl veţi ajunge:

el nu se va mai întoarce în lăcașul lui."

Povestirea luptei n-a mai ajuns până la noi. Dar putem să ne închipuim că biruinţa n-a fost la început de partea celor doi viteji, căci un alt fragment hittit urmează în felul următor:

Lacrimile-i curgeau șiroaie,

și Ghilgameș îi spuse cerescului Șamaș:

(două versuri cu neputinţă de folosit)

- "Am ascultat totuși de cerescul Șamaș

și-am urmat calea pe care mi-o hotărâse!"

Cerescul Șamaș auzi ruga lui Ghilgameș,

și iată că împotriva lui Humbaba

se stârniră vijelii puternice: vântul cel mare,

vântul de la miazănoapte, uraganul,

vântul cu nisip, vântul furtunilor,

vântul îngheţat, vijelia, vântul fierbinte:

 opt vânturi se stârniră împotriva lui

și-l izbiră în ochi pe Humbaba.

Nu mai putea să meargă nici înainte,

nu mai putea nici să dea înapoi.

Atunci Humbaba se supuse

și iată-l că-i spune lui Ghilgameș:

 "O, Ghilgameș, dăruiește-mi iertarea:

vei fi stăpânul meu,

eu robul tău voi fi.

Și printre copacii

pe care i-am crescut, voi alege pentru tine

pe cei mai puternici și pe cei mai frumoși,

îi voi tăia și din ei îţi voi dura case."

DarEnkidu îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Nu căta la vorbele pe care ţi le spune Humbaba,

Humbaba nu trebuie să rămână în viaţă!"

Urmează o lacună în care se povestea moartea lui Humbaba și, fără îndoială, întoarcerea ni Uruk a celor doi prieteni biruitori. Pesemne că izvorul celei dintâi dintre aceste două întâmplări e într-o veche povestire babiloniană, din care a mai rămas o frântură și care înfăţișa cam așa sfârșitul dihaniei (numit aici Huwawa):

Ghilgameș îi spuse lui Enkidu:

-  "Dacă nu punem mâna pe el pe neașteptate,

scânteierea razelor sale va pieri în vălmășeală,

razele lui vor pieri, strălucirea sa se va întuneca!"

Enkidu îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Prietene, prinde mai întâi pasărea, ce se va alege apoi de puii ei?

Vom căuta după aceea scânteierile razelor sale,

ca niște pui vor alerga încolo și-ncoace prin iarbă.

Lovește în el cu îndoite puteri! După el, omoară-i sluga!"

Ghilgameș luă aminte la vorbele tovarășului său.

Apucă pe dată securea,

trase din teacă sabia de la cingătoare.

Ghilgameș îl lovi pe Huwawa în beregată,

prietenul său Enkidu îl prinse;

la cea de a treia lovitură,

Huwawa se prăbuși:

strigătele sale nedeslușite se stinseră în moarte,

îl aruncară la pământ, mort,

pe Huwawa, paznicul:

la două îndoite leghe jur împrejur gemură cedrii!

împreună cu el, Enkidu îl omorâse pe Huwawa.

Enkidu îl omorâse pe paznicul pădurii,

la poruncile căruia se cutremuraseră Hermonul și Libanul''

El lovi pe... al cedrilor...

După ce lovi în șapte rânduri,

plasa... și sabia care atârnau opt talanţi,

le luă cu el, povară de opt talanţi,

și se afundă în pădure.

Deschise lăcașul tainic al Anunnakilor.

Ghilgameș doborî copacii, Enkidu...

Enkidu îi spuse lui Ghilgameș:

- "Ghilgameș, doboară cedrii!"

Apoi se întoarseră pe drumul Eufratului.

Și tableta ninivită se sfârșea, pare-se, cu aceste versuri:

Și dinaintea marii-porţi a Urukului,

Ghilgameș trase în ţeapă capul lui Humbaba.

Tableta a șasea

O dată terminată lupta, Ghilgameș se spală, se piaptănă și se gătește. Dar iată că-l vede zeiţa Iștar. Uluită de frumuseţea lui, zeiţa îi cere s-o ia de soţie și-l îmbie înșirându-i darurile și măririle de care-ar avea parte alături de ea. Ghilgameș însă nu se învoiește, ba o și dojenește pentru numeroșii iubiţi pe care i-a avut și pe care i-a nenorocit după ce s-a săturat de ei. Furioasă, zeiţa urcă în ceruri și se plânge tatălui ei, zeului Anu. Iștar îi cere acestuia să plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-și bată joc de ea. Anu se învoiește, dar cere în schimb ca fiica sa, zeiţa rodniciei, să dea timp de șapte ani belșug de recolte și de vite, ca să cumpănească pagubele pe care le va pricinui taurul. Sute și sute de oameni încearcă să se împotrivească dihaniei, dar el îi împrăștie dintr-o suflare. Numai Enkidu îi vine de hac: îl înșfacă de coarne și-l doboară. Pe zidul împrejmuitor al Urukului, Iștar se tânguie împreună cu alaiul curtezanelor care o urmează. Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis și le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Ghilgameș adună cei mai iscusiţi meșteșugari și din coarnele taurului poruncește să facă vase în care să se toarne oloiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. După care, Ghilgameș se fălește în faţa Bătrânilor Cetăţii și cei doi prieteni se întorc la palat pentru o binemeritată odihnă.

După moartea lui Humbaba, în desfășurarea acţiunii se produce dintr-o dată un salt. Zeiţa Iștar se îndrăgostește de biruitorul Ghilgameș. Înciudată, fiindcă viteazul îi respinge ademenirile, ea îi aruncă pe cei doi prieteni într-o nouă și cumplită încercare. Despre toate acestea ne vorbește a șasea tabletă.

1 Munţi din Siria în regiunea Libanului.

2 Nume pe care îl dădeau sumerienii și, după ei, babilonienii spiritelor cerești.

Ghilgameș își spălă părul mânjit, își curaţi legăturile

cu care-și încingea

fruntea, își pieptănă cu grijă părul pe spate.

Aruncă veșmintele întinate, îmbrăcă altele curate,

se înfășură într-o mantie și se încinse cu o eșarfă.

După ce-și puse Ghilgameș diadema pe cap,

slăvită Iștar luă aminte la frumuseţea lui Ghilgameș.

 - "Vino, Ghilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

dă-mi, da, dăruie-mi, rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soţ; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ţi se pregătească un car

din lapislazuli și aur:

roţile îi vor fi din aur, osiile din electrum',

1Aliajul din trei părţi de aur și o parte argint, din care se făceau în vechime pocale.

îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii,

în loc de catâri,

în casa noastră vei intra printre miresme de cedru.

în casa noastră, când vei pătrunde,

preoţii și demnitarii îţi vor săruta picioarele,

dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

aducându-ţi bir comorile munţilor și văilor;

caprele tale vor făta câte trei iezi dintr-o dată și oile tale

miei gemeni;

măgărușii tăi, sub poveri, vor întrece catârii cei iuţi,

caii tăi, înhămaţi la car,

vor fi aprigi la fugă, și boul tău, înjugat,

n-o să aibă potrivnic!"

Ghilgameș, deschizând gura, vorbește, și-i spune slăvitei Iștar:

- "Ce ţi-aș dărui ţie, dacă te-aș lua în căsătorie?

îţi lipsește oloiul pentru trupul tău, sau poate veșmintele

îţi lipsesc?

Nu ai merinde și de-ale gurii?

Ai pâinea care se cuvine zeilor,

ai băutura care se cuvine regilor.

(Trei versuri sfărâmate)

Dacă te-aș lua de soţie, știu ce mă așteaptă:

nu ești decât un jăratic care se stinge când vine frigul,

o ușă rău închisă, care nu stăvilește nici vântul, nici gerul,

un palat care-și strivește războinicii ce-l apără,

un elefant care-și smulge învelișul,

ești păcura care mânjește pe omul ce-o duce,

burduful care se varsă peste omul ce-l poartă,

calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră,

berbecele de asediu care pustiește ţara dușmană,

încălţarea care rănește piciorul celui ce-o poartă!

Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna?

Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac?

Vino încoace, să cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi;

ce stă scris pe tabletă, am văzut scris și știu.

în ce-l privește pe Tamuz¹, iubitul anilor tăi tineri,

an după an, l-ai hărăzit suspinelor veșnice.

1 - Zeitate care personifica vegetaţia de primăvară. –

De bună seamă un joc de omonime akkadian "kappi".

Ai iubit de asemeni și păsăruica, cu penele pestriţe;

ai lovit-o și i-ai rupt aripile,

de atunci stă prin păduri și strigă: "Vai, aripile mele!''²

Ai iubit și leul, nespus de puternic:

ai săpat pentru el șapte și iară șapte gropi!

Ai iubit și calul, fălos în luptă:

l-ai sortit apoi șelei, pintenilor și biciului,

l-ai sortit să alerge în galop la nesfârșit 3,

l-ai sortit să se adape tulburând apa!

și pe maică-sa, pe Silili, ai hărăzit-o suspinelor veșnice!

Ai mai iubit și un păstor,

care îngrămădea neîncetat pâini sub cenușă pentru tine

și-ţi jertfea zilnic iezi:

l-ai lovit și l-ai prefăcut în lup,

acum înșiși argaţii lui îl gonesc

și câinii lui îl mușcă!

L-ai iubit și pe Ișullanu, grădinarul tatălui tău,

care mereu îţi aducea coșuleţe pline de curmale

și-ţi făcea zilnic masa strălucitoare;

ai ridicat ochii asupra lui și te-ai dus la el:

-  "O, Ișullanu al meu, ai spus, vino, să ne bucurăm

de vigoarea ta,

întinde mâna și mângâie-mă."

Ișullanu ţi-a spus:

-  "Ce ţi-ai putea dori de la mine?

Maică-mea n-a încărcat cuptorul?

Și eu, oare n-am mâncat?

Dacă aș mânca hrana rușinii și a blestemelor,

aș fi acela care, o dată cu venirea iernii,

ar avea acoperământ de stuf!"

Și tu, auzind de la el aceste vorbe,

l-ai lovit și l-ai prefăcut în păianjen:

l-ai făcut să stea în mijlocul scripetelui

cu găleţi pentru scos apa din puţ:

nu poate nici să urce, nici să coboare pe ciutură!

Și cu mine, dacă mă iubești, asemeni te vei purta!"

Iștar, auzind aceasta,

Iștar tare se mai mânie. Urcă în ceruri,

și se duse, Iștar, dinaintea lui Anu, tatăl său,

și dinaintea lui Antu, mama sa, vărsă lacrimi:

- "Tată, Ghilgameș m-a acoperit cu ocări,

Ghilgameș a ţinut socoteala păcatelor mele,

a păcatelor și a blestemelor mele!"

Anu, deschizând gura, vorbește și-i spune slăvitei Iștar:

-  "Fără-ndoială că l-ai aţâţat pe regele Ghilgameș,

și iată, de aceea Ghilgameș a ţinut socoteala păcatelor tale,

a păcatelor și a blestemelor tale."

 Iștar, deschizând gura, vorbește

și spune lui Anu, tatăl său:

-  "Ţată, făurește Taurul Ceresc,

care să-l omoare

pe Ghilgameș,

și să-l umple de groază până în lăcașul său.

Dacă nu făurești pentru mine Taurul,

voi sfărâma porţile iadului,

le voi dărâma ușorii, le voi sparge în bucăţi pragul,

voi aduce morţii din groapă pe pământ,

și morţii vor fi atunci mai numeroși decât viii!"

Anu, deschizând gura, vorbește și-i spune slăvitei Iștar:

-  "Fiica mea, dacă făuresc Taurul pe care mi-l ceri,

vor fi în ţara Urukului șapte ani fără rod.

Strâns-ai tu grâne pentru oameni

și pentru vițel pus-ai să crească iarba?"

Iștar, deschizând gura, vorbește

și-i spune lui Anu, tatăl său:

- "Tată, strâns-am grâne pentru oameni

și pentru vite adunat-am iarbă.

Dacă veni-vor șapte ani fără rod,

am adunat grâne pentru oameni

și pentru vite am pus să crească iarbă.

Dar pe Ghilgameș, pe el, vreau să mă răzbun,

dă-mi căpăstrul Taurului Ceresc."

Când Anu auzi aceste vorbe,

îi dădu lui Iștar căpăstrul Taurului,

și Iștar se duse pe pământ.

Când ajunse în ţara Urukului,

Taurul prefăcu pășunile în pustiu:

coborî la râu și din șapte sorbituri secă râul.

La suflarea Taurului se deschise o crăpătură

și o sută de oameni din Uruk căzură înăuntru.

La a doua suflare, se mai deschise o crăpătură

și două sute de oameni din Uruk căzură înăuntru.

La cea de a treia suflare, se deschise încă o crăpătură

și Enkidu căzu în ea.

Dar, sărind pe dată în sus, Enkidu îl înhaţă pe Taur

de coarne.

Taurul îl împroșcă cu bale, și,

pe unde-i era coada mai groasă, își împrăștie

murdăriile.

Enkidu, deschizând gura,

vorbește și-i spune lui Ghilgameș:

-  "Prietene, ne fălim cu vitejii fără seamăn,

dar mai bine să vedem cum doborâm Taurul!"

-  "Prietene, spuse Ghilgameș,

am luat seama la felul lui de a lupta,

și de ne vom uni puterile, vom izbuti să-l biruim.

Vreau să-i smulg inima și s-o dăruiesc lui Șamaș."

-  "Eu, spuse Enkidu, îl voi urmări cu înverșunare,

îl voi apuca de coadă,

și-l voi ţine strâns cu amândouă mâinile.

Atunci tu vei veni în faţa lui

și între grumaz și coarne

îl vei izbi cu spada."

Urmărindu-l cu înverșunare, Enkidu ajunse Taurul

și, apucându-l de coadă,

îl ţinu strâns cu amândouă mâinile.

Atunci Ghilgameș, viteaz și dibaci,

stătu în faţa lui și, cu spada,

îl izbi între grumaz și coarne.

După ce uciseră Taurul, îi smulseră inima

și o așezară dinaintea Soarelui;

se îndepărtară și se închinară dinaintea lui Șamaș,

apoi se așezară, amândoi, ca niște fraţi.

Iștar, care se urcase pe meterezele

Urukului-celui-împrejmuit,

mâhnită, începu sase tânguie:

-  "Blestemul să cadă asupra lui Ghilgameș

care m-a batjocorit, omorând Taurul!"

Când o auzi Enkidu pe Iștar,

smulse umărul Taurului și i-l aruncă în faţă:

-  "Adevăr zic, strigă el, cade te prind,

la fel ca și cu Taurul, cu tine mă voi purta!

Măruntaiele lui, alături de tine le voi atârna!"

Iștar adună hierodulele^l,

pe fiicele plăcerii și curtezanele;

și pe umărul Taurului se tânguiră.

în timpul acesta Ghilgameș chemă meșterii făurari,

pe toţi îi chemă.

Meșteșugarii se minunară de grosimea coarnelor;

erau făcute din treizeci de mine de lapislazuli,

și cuprinsul amândurora era de șapte gur-uri² de oloi,

pe care le dărui pentru miruirea zeului Lugalbanda.

Le luă cu el sile atârnă în cămara domnească.

1 - Sclave în serviciul unui templu.

2 - Măsură de capacitate care, în vechime, valora cam 250 litri.

Cei doi viteji își spălară mâinile în Eufrat,

apoi, îmbrăţișaţi, o porniră la drum.

Străbăturăm car uliţa cea mare a Urukului;

locuitorii Urukului se adunaseră să-i privească.

Slujnicelor palatului, Ghilgameș le spune voios aceste vorbe:

-  "Cine-i cel mai frumos dintre bărbaţi,

cine-i cel mai viteaz dintre toţi vitejii?"

-  "Ghilgameș e cel mai frumos dintre bărbaţi,

Ghilgameș e cel mai viteaz dintre toţi vitejii!"

(Trei versuri sfărâmate)

Ghilgameș dădu o petrecere în palatul său.

Apoi, pe când bărbaţii dormeau,

întinși în culcușurile lor

de noapte,

pe când dormea și el, lui Enkidu i se arătă un vis.

Enkidu se sculă;

își povesti visul și-i spuse prietenului său:

Tableta a șaptea

O dată cu ivirea zorilor, Enkidu îi povestește lui Ghilgameș visul ce i s-a arătat peste noapte: se făcea că zeii cei mari ţinuseră sfat și-i hotărâseră moartea - pesemne drept pedeapsă pentru batjocura adusă zeiţei Iștar. Enkidu va muri aceasta era vrerea zeilor. Un rău care nu iartă l-a și cuprins  pe  patul de suferinţă o blestemă pe curtezană, punând pe seama ei tot chinul ce-l îndură. Șamaș, care-l aude, îl dojenește amintindu-i câte l-a învăţat curtezana și numai de bine Enkidu se pocăiește și o binecuvântează. Pe pragul morţii, Enkidu are vedenia Infernului. Îngrozit, urmărind agonia prietenului său Ghilgameș e cuprins de teama unei morţi lipsite de orice slavă.

Cea din urmă ispravă  eroică a lui Ghilgameș este uciderea Taurului Ceresc. Ea marchează, de altfel, în epopee o cotitură hotărâtoare. Lacomi de măriri și îmbătaţi de izbânzile lor, cei doi viteji s-au putut crede până atunci destul de puternici pentru a înfrunta voinţa zeilor și a dispreţui prevestirile viselor; dar sosește clipa când soarta se cere împlinită. Și dacă Ghilgameș fiul unei zeiţe, va mai scăpa câtva timp legii de obște, răzbunarea zeilor îl lovește pe neașteptate pe Enkidu. Visul ce abia i s-a arătat îi aduce cumplita dezvăluire a apropiatei pedepse.

Primele două coloane ale tabletei ninivite s-au pierdut și din povestirea visului n-a mai rămas decât întâiul vers, pomenit ca rând de legătură la sfârșitul tabletei de mai înainte:

- "Prietene, de ce ţin sfat zeii cei mari?"

Dar o versiune hittită îngăduie să fie acoperită în parte lacuna textului asirian:

... Atunci se făcu ziuă,

și Enkidu îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Ascultă visul ce mi s-a arătat astă-noapte:

Anu, Enlil, Ea și cerescul Șamaș ţineau sfat.

Anu îi spuse lui Enlil:

-  "De ce au ucis Taurul Ceresc

și de ce l-au omorât

și pe Humbaba,

care păzea Muntele Cedrilor?"

ȘiAnu adăugă:

- "Care dintre ei doi va muri?"

IarEnlil spuse:

- "Enkidu trebuie să moară,

dar Ghilgameș nu va muri."

Atunci cerescul Șamaș îi răspunse lui Enlil cel Viteaz:

-  "Oare nu la porunca mea'

au omorât Taurul Cerului și pe Humbaba?

Și acum Enkidu, nevinovat, va trebui să moară!"

Dar Enlil se înfurie

împotriva cerescului Șamaș și strigă:

-  "De ce-ai pogorât în fiecare zi la ei,

ca un prieten al lor?"

în timpul acesta Enkidu

zăcea bolnav în faţa lui Ghilgameș,

și lui Ghilgameș lacrimile îi curgeau șiroaie:

-  "Frate al meu, îi spuse el,

tu ești fratele meu iubit.

Așadar, m-au socotit mai presus de fratele meu.

De-acum voi fi printre morţi;

mă voi așeza la poarta morţilor,

și ochii mei nu-l vor mai vedea pe fratele-mi iubit!"

1 - în text "la porunca ta" - e desigur o greșeală.

Textul hittit se oprește aici. Când reîncepe tableta ninivită, îl regăsim în ea pe Enkidu bolnav. A căzut pradă deznădejdii și, în rătăcirea care l-a cuprins, blestemă poarta pădurii, asupra căreia a ridicat odinioară o mână nelegiuită:

Enkidu... își săltă capul și-i vorbi porţii,

ca unei făpturi omenești:

- "Poartă a codrului, lipsită de înţelegere, lipsită de pricepere,

de la douăzeci de îndoite leghe ţi-am privit cu uimire

frunzișul falnic, cu mult înainte de a zări cedrii trufași:

copacii tăi n-au seamăn în ţară,

înaltă de șaptezeci și doi de coţi ești și groasă

de douăzeci și patru.

Stâlpii, balamalele și verigile făcute din lemnul tău sunt

fără pereche.

O, poartă, eu însumi te-am făcut

și te-am așezat în Nippur!

Dar dacă aș fi știut, o, poartă, care îţi va fi soarta,

 și care va fi urmarea frumuseţii tale,

aș fi învârtit securea deasupra capului

și te-aș fi doborât, și-aș fi poruncit

să se facă o plută din scândurile tale."

Urmează o nouă lacună de vreo cincizeci de rânduri, care ar fi putut fi împlinită, în parte, de un fragment de curând descoperit la Sultantepe; din păcate, însă, e mult prea sfărâmat pentru a se putea înţelege ceva. Se poate ghici doar din el că Ghilgameș se străduia să-și liniștească prietenul, făgăduindu-i că va stărui pe lângă zei să aibă grijă de el și că va porunci să i se facă o statuie de aur. Dar Enkidu nu-l mai aude și - în aiurarea lui - îi blestemă acum pe cei care l-au smuls din viaţa nevinovată de odinioară, din pustiul pe care-l împărţea cu fiarele-i dragi; îl blestemă mai întâi pe vânător și apoi pe curtezană:

III

- "O, Șamaș, înaintea ta, îl blestem pe vânător!

Nimicește-i tot ce dobândește! Slăbește-i vigoarea!

Calea lui să nu fie în veci plăcută inimii tale!

Fiarele sălbatice să fugă la apropierea lui!

Niciodată să nu aibă vânătorul ce-și dorește!"

Apoi începu s-o blesteme pe curtezană, fiică a plăcerii:

-  "Vino încoace, fiică a plăcerii, să-ţi hotărăsc soarta,

o soartă care nu se va sfârși nicicând și va fi veșnică!

Vreau să arunc asupră-ţi blestemul cel mare,

care să cadă asupra ta fără întârziere.

Ibovnicii tăi să te izgonească, sătui de dragostea ta,

acel pe care-l vei iubi să-ţi dispreţuiască farmecele!

(șapte versuri sfărâmate)

să fii surghiunită în josnica mahala a olarilor,

în casa ta să-și arunce murdăriile!

în colţurile cele mai întunecate ale uliţei să-ţi fie lăcașul!

Umbra zidurilor să fie oriunde vei sta!

Bărbaţii să se deșerte la picioarele tale,

beţivul și însetatul să-ţi lovească obrazul!"

(mai multe rânduri cu neputinţă de folosit)

Când auzi Șamaș blestemele din gura lui,

 Pe dată îi strigă din înaltul cerurilor:

-  "De ce blestemi, Enkidu, pe curtezană,

 fiică a plăcerii, pe ea,

care te-a învăţat să mănânci hrană gătită,

semn al divinităţii,

și să bei băutură fermentată, semnul regalităţii?

Te-a îmbrăcat în veșmânt strălucitor,

și ţi-a dat tovarăș pe frumosul Ghilgameș,

care este și acum prietenul tău nedespărţit.

Ca să te odihnești, el ţi-a dat un pat strălucitor,

un pat de ceremonie, pe care să te odihnești;

ţi-a dat să te așezi pe w jilţ al liniștii, jilţul de-a stânga lui

și regn pământului îţi sărută picioarele.

I-a adus pe locuitorii Urukului să te plângă, să se vaiete

pentru tine sunt plini de mâhnire cei mai slăviţi bărbaţi'

El însuși, când nu vei mai fi, își va acoperi trupul cu o cergă

și, înfășurat într-o piele de leu, va rătăci prin pustiu "      '

Când auzi Enkidu cuvintele lui Șamaș cel Viteaz,

pe dată inima-i mâniată se liniști.

Două versuri sfărâmate. Lui Enkidu îi pare rău acum că a blestemat-o pe curtezană. Dar cum nu mai poate lua îndărăt blestemul, încearcă cel puţin să-i îmblânzească asprimea, dându-i o altă întorsătură:

IV

- "O, curtezană, blestemul să se întoarcă în folosul tău.

 Să te iubească regii, principii și nobilii!

Nimeni să nu îndrăznească să-și râdă de tine!

Pentru tine orice bătrân să-și scuture pletele,

acela care... să-și desfacă pentru tine cingătoarea,

să-ţi dea cornalină, lapislazuli și aur,

 mult mai mult decât ţi-am fi dat noi,

astfel încât să-și ruineze și căminul,

și magazia îmbelșugată!

Pe tine înșiși preoţii să te pună în slujba zeilor!

Pentru tine, bărbatul să-și lase nevasta,

chiar de e de șapte ori mamă!"

Enkidu zăcea, cu inima îndurerată,

și cum sta noaptea singuratic,

îi spuse prietenului său ceea ce îl apăsa:

- "Prietene, mi s-a arătat un vis în noaptea asta:

cerurile strigau, pământul le îngâna:

eu mă aflam singur în beznă.

Un grifon * se ivi.

Chipul îi era posomorât;

chipul îi era asemănător cu al zeului Zu.

Mâinile erau labe, unghiile, gheare de vultur.

Mă înșfacă, și puterea mi se scurse din trup,

(vreo zece versuri sfărâmate)

Mă prefăcu într-un porumbel:

braţele-mi erau acoperite cu pene, de parcă eram o pasăre.

Mă apucă și mă duse spre casa întunericului,

lăcaș al lui Irkalla,

spre casa de unde nu mai iese nimeni,

spre calea fără întoarcere,

spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină,

unde colbul le este hrană, unde tina le este mâncare.

Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veșmânt de pene,

și niciodată nu mai văd lumina,

stau pe veci în beznă,

în această casă de colb, unde am pătruns,

i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane,

am văzut capete încoronate care de mult au cârmuit ţara.

Acestor locţiitori ai Manu și ai lui Enlil,          

li se Serveau cărnuri fripte

li se serveau poamă coaptă,

li se dădea de băut apă răcoroasă

 **

în această casă de colb,

unde am pătruns sălășluiesc și marii preoţi, și psalmiștii'

sălășluiesc purificatorii și acei care cad în extaz,

sălășluiesc pontifii care-i slujesc pe zeii cei mari,

acolo sălășluiește Etana,

acolo locuiește și Sumukan

Acolo domnea Regina Infernului - Ereșkigal:

Ereșkigal înălţă capul, mă văzu și strigă:

 - "Cine oare a adus aici făptura omenească

pe care o vedeţi?"

1 - Monstru mitologic - apelaţiune comună dată vulturului roșcat sălbatic.

O lacună de vreo cincizeci de versuri curmă dintr-o dată povestirea vedeniei lui Enkidu. Când reîncepe textul, în seara aceleiași zile, la căpătâiul prietenului său, Ghilgameș se tânguie și o imploră, se pare, pe maică-sa:

VI

Amintește-ţi câte drumuri am cutreierat împreună cu el!

i s-a arătat un vis care nu prevestește

nimic bun!" credea că aveau harul să cureţe de păcate.

Și iată că se sfârși ziua când i s-a arătat acest vis.

Enkidu zăcuse toată ziua: trecu și ziua a doua,

și Enkidu zăcea mai departe bolnav în patul său,

cea de a treia zi și cea de a patra trecură de asemeni,

și Enkidu rămase mai departe bolnav în patul său.

Cea de a cincea, cea de a șasea și cea de a șaptea,

cea de a opta, cea de a noua și cea de a zecea de asemeni,

Enkidu zăcea mai departe bolnav în patul său.

Și cea de a unsprezecea și cea de a douăsprezecea zi

trecură de asemeni,

Enkidu, în patul său, nu mai mișca.

Atunci Ghilgameș strigă spre prietenul său:

- "Prietene, un groaznic blestem s-a abătut asupră-mi.

Simt că nu voi muri căzând în plină luptă

Mi-e teamă acum de luptă și mă înspăimânt la gândul

că voi muri fără slavă.

O, prietene, ferice de acela ce cade în luptă,

ca și tine, vai, eu voi muri fără slavă!"

Tableta a opta

În care Ghilgameș îl plânge pe Enkidu, amintind isprăvile pe care le-au săvârșit împreună. Dinaintea Bătrânilor Cetăţii, regele Urukului își jelește prietenul, făgăduind să-i slăvească amintirea și să-i ridice o statuie dm aur și pietre scumpe. Apoi se pregătește pentru oficierea unui sacrificiu.

Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor,

Ghilgameș, deschizând gura, îi spuse prietenului său:

- "O, Enkidu, prietene, gazela, mama ta,

și măgarul sălbatic, tatăl tău, pe lume te-au adus.

Patru măgăriţe sălbatice, cu laptele lor, ţi-au dat tărie,

și fiarele sălbatice ţi-au arătat toate pășunile.

Fie ca toate cărările lui Enkidu, în Pădurea Cedrilor,

să te plângă, să nu tacă zi și noapte!

Să te plângă Bătrânii întinsului Uruk,

Urukului-celui-împrejmuit,

care cu mâinile întinse ne binecuvântau la plecare!

Să te plângă înaltele piscuri ale munţilor sălbatici,

pe care împreună ne-am meat de-atâtea ori!

Să te plângă, să te jelească șesurile,

ca o mamă să te plângă!

Să te jelească... cedrii pe care i-am pustiit cu mânia noastră!

Să te plângă ursul, hiena, pantera, tigrul, cerbul,

leopardul, leul, bivolul, căprioara, antilopa, toate fiarele sălbatice!

Să te plângă Ulaiul, pe al cărui ţărm am hoinărit!

Să te plângă Eufratul cel limpede,

din care am scos apă pentru burdufurile noastre!

Să plângă locuitorii întinsului Uruk,

Urukului-celui-împrejmuit!

(mai multe versuri sfărâmate)

II

Luaţi aminte la ce vă spun, oameni, luaţi aminte,

luaţi aminte la ce vă spun, Bătrâni, luaţi aminte!

ÎI plâng pe prietenul meu Enkidu și, ca o bocitoare,

jelesc îndurerat; el era securea de la brâul meu,

era braţul meu drept, era spada de la cingătoare,

scutul din faţa mea, veșmântul sărbătorilor mele,

cingătoarea bucuriei mele!

O soartă crudă s-a abătut asupra lui și m-a lipsit de el!

O, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică,

panteră a pustiului,

O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic dinţară

sălbatică, panteră a pustiului,

tu, cu care am urcat împreună munți,

cu care am prins și am omorât Taurul divin,

 cu care l-am doborât pe Humbaba,

stăpânul Pădurii Cedrilor, acum,

ce somn te-a cuprins de-i totul întunecat în tine

și de nu mă mai auzi?"

Dar el nu-și mai ridică capul

și inima lui, când o atinse, nu mai bătea deloc.

Ca unei mirese, acoperi fața prietenului său;

și ca un vultur se aruncă asupra lui,

ca o leoaică îndurerată căreia i s-au răpit puii,

se sucește și se-nvârtește, înaintea și în urma lui.

își smulge și-și împrăștie părul cârlionţat,

își despoaie și-și aruncă frumoasele-i veșminte de care

acum îi e silă.

Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor,

Ghilgameș strigă în toată ţara:

-  "Fierarule, cioplitorule,

aurarule, dăltuitorule, făuriţi o statuie prietenului meu!"

Și aceștia îi făcură o statuie prietenului lui,

pe măsura prietenului lui.

-  "Acum, spuse Ghilgameș... pieptul ţi-e din lapislazuli

și de aur ţi-e trupul!"

O lacună destul de lungă. La începutul coloanei următoare priveghiul lui Ghilgameș continuă, și continuă și bocetele lui:

III

- "O, prietene...

te-am culcat pentru odihnă pe un pat strălucitor,

pe un pat de ceremonie te-am culcat să odihnești.

Te-am așezat pe un jilţ al liniștii,

jilţul cel de-a stânga;

regii pământului ţi-au sărutat picioarele.

Am pus locuitorii Urukului să te plângă și să te vaiete;

cei mai slăviţi bărbaţi sunt plini de mâhnire pentru tine.

Și eu însumi, după moartea ta, mi-am acoperit trupul

cu o cergă, șim-am înfășurat într-o piele de leu, pentru a pomi,

rătăcitor, prin pustiu!"

Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor,

Ghilgameș ajută la pregătirea sacrificiului...

Restul coloanei și tot sfârșitul tabletei au dispărut. N-au rămas decât câteva versuri cu care se termină penultima coloană:

Când Ghilgameș auzi aceste vorbe,

plăsmui o asemuire a râului din Infern...

Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor.

Ghilgameș deschise ușa...

puse să se aducă o masă din lemn de măslin, minunată,

umplu cu miere o cupă din cornalină,

umplu cu uleiuri un pocal din lapislazuli,

apoi, după ce împodobi masa, o așeză cu faţa spre soare.

(Ultima coloană lipsește în întregime)

Tableta a noua

Unde Ghilgameș, înspăimântat de moartea lui Enkidu și înfricoșat de ideea morţii, pornește în căutarea nemuririi. Ajunge la poalele muntelui Mașu, care-i păzit de Oamenii-Scorpii, ce stau de veghe în Calea Soarelui. Ghilgameș le destăinuie ţinta către care a pornit. După ce-i arată toate primejdiile ce-l așteaptă dacă-și va urma calea, Oamenii-Scorpii îi dau sfaturi.

Și iată-l pe viteazul Ghilgameș ajungând - după ce a străbătut un drum nesfârșit prin bezna cea mai cumplită - în Grădina minunată unde crește un copac fermecat, cu frunzișul și fructele numai și numai din aur și pietre preţioase. După înmormântarea cu mare pompă a prietenului său, Ghilgameș pleacă în pustiu. Chinuit de teama morţii, se gândește să se ducă și să ceară secretul vieţii veșnice singurului om căruia zeii i-au dăruit vreodată nemurirea, lui Uta-napiștim, unicul supravieţuitor al Potopului.

Ghilgameș, plângându-și amarnic prietenul,

pe Enkidu, rătăcește prin pustiu:

- "Muri-voi oare și eu?

Oare nu mă așteaptă aceeași soartă

ca și pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiștim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum și merg cu toată graba.

Iată că s-a lăsat noaptea, și am ajuns la cheile munţilor;

am văzut lei, și eu, Ghilgameș, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iștar², cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

Ghilgameș adormi, dar fu înspăimântat de un vis:

se făcea cala lumina lunii, făpturi omenești se bucurau

de viaţă;

¹ - Zeul-lună.

2 - Aici, Luceafărul.

învârti securea cu mâna deasupra capului,

scoase sabia din teacă, de la cingătoare,

și ca un fulger se repezi printre ei;

îi izbi și-i făcu să se împrăștie în ţăndări.

Restul coloanei nu poate fi folosit. La începutul coloanei următoare, Ghilgameș, care o pornise mai departe, ajunge la poalele muntelui magic, pe care soarele-l străbate în timpul nopţii:

Numele acestui munte este Mașu*.

când Ghilgameș ajunse la muntele Mașu,

care veghează zilnic răsăritul și apusul Soarelui,

a cărui creastă ajunge până la povârnișul cerurilor

și ale cărui poale, jos, ating Infernul,

văzu că poarta muntelui o păzeau Oamenii-Scorpii.

înfăţișarea lor atâta-i de cumplită că cine-i vede moare;

străfulgerarea lor în veșnică mișcare învăluie munţii.

La răsărit și la apus, ei veghează înaintea lui Șamaș.

Când Ghilgameș le zări chipurile înspăimântătoare

și cumplita lor măreţie, își acoperi faţa;

apoi, recăpătând curaj, se apropie de ei.

Omul-Scorpie strigă nevestei sale:

1 -Aceeași relatare o regăsim și în coloana a doua a tabletei a zecea.

2 - Numele înseamnă "Geamăn".

-  "Trupul celui care vine către noi e carne din carnea

zeilor".

Femeia îi răspunde Omului-Scorpie:

-  "Două treimi din el sunt divine,

dar o treime este omenească."

Omul-Scorpie, bărbatul, îl cheamă atunci

și-i spune aceste vorbe vlăstarului de zei:

-  "De ce-ai pornit pe un drum atât de lung

și mi te-ai înfăţișat dinainte,

după ce-ai trecut peste mări' atât de greu de străbătut?

Destăinuie-mi ţinta călătoriei tale."

(vreo 30 de versuri sfărâmate sau distruse)

III

Ghilgameș îi spune Omului-Scorpie:

-  "Pomit-am pe un drum lung, ca să ajung la Uta-napiștim,

străbunul meu,

cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul zeilor;

Și vreau să-l iscodesc despre Moarte și Viaţă!"

Omul-Scorpie, deschizând gura,

vorbește și-i spune lui Ghilgameș:                                         

-  "Nimeni, Ghilgameș, n-a mai făcut aceasta;

nimeni n-a străbătut muntele;                            

Și calea se afundă în inima lui,

pe douăsprezece leghe:

atât de deasă-i bezna acolo,

că nu mai răzbește nici strop

de lumină."

Atât sfârșitul acestei coloane, cât și începutul celei care urmează sunt sfărâmate și nu pot fi folosite.

IV

Ghilgameș îi spune Omului-Scorpie:

- "Fiindcă mi-e teamă de moarte,

am rătăcit prin pustiu.

Am umblat cu spaima-n inimă;

 faţa mi-e arsă de ploi și de vânt;

gemând am făcut această lungă călătorie.

Dar acum mi-ai arătat calea muntelui".

Omul-Scorpie, deschizând gura,

vorbește și-i spune lui Ghilgameș:

-  "Du-te, Ghilgameș: nu-ţi mai fie teamă,

ţi-am arătat cum să treci de muntele Mașu:

străbate fără frică munţii, toate șirurile de munţi.

Teafăr, să te ducă pașii până la ţintă:

poarta muntelui deschisă e dinaintea ta."

Ghilgameș, auzind aceste vorbe,

ascultă îndrumările Omului-Scorpie

și ia calea pe care o străbate Soarele în timpul nopţii.

La capătul primei îndoite leghe,

atât de deasă-i bezna,

că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea,

nici în urma lui.

La capătul celei de a doua îndoite leghe,

(o spărtură de vreo douăzeci de rânduri)

La capătul celei de a patra îndoite leghe,

atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui

La capătul celei de a cincea îndoite leghe,

atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.

La capătul celei de a șasea îndoite leghe,

atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.

La capătul celei de a șaptea îndoite leghe,

atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.

La a opta îndoită leghe îi e frică și începe să strige,

atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.

La a noua îndoită leghe, îl întâmpină vântul de miază-noapte,

îi simte suflarea pe faţă:

tot atât de deasă-i bezna și nu-i strop de lumină:

nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.

La capătul celei de a zecea îndoite leghe,

răsăritul soarelui se apropie, dar e încă beznă pe întinsul

unei întregi îndoite leghe.

La capătul celei de a unsprezecea îndoite leghe,

se crapă de ziuă!

La capătul celei de a douăsprezecea îndoite leghe,

e în sfârșit lumină!

Dinaintea lui e Grădina zeilor.

Se apropie s-o vadă.

Comalina are aici roade,

și-i împrejmuită cu ramuri de viţă înfrunzite,

plăcute vederii,

Lapislazuli a înfrunzit, și are și roade,

nespus de plăcute vederii.

În coloana care urmează - și care din păcate e foarte sfărâmată - aflăm descrierea acestei grădini minunate, în același timp vegetală și minerală. După un fragment mai vechi,' se pare că zeul Șamaș însuși i se arată aici lui Ghilgameș și-l sfătuiește să se ducă la malul mării s-o caute pe hangiţa Siduri.

Tableta a zecea

În care aflăm că Ghilgameș a ajuns la_Siduri, hangiţa de pe malul marii. Văzându-i înfăţișarea atât de sălbăticită, Siduri se înspăimântă și se zăvorește; dar își schimbă repede simţămintele când aude cine e viteazul rege care a poposit la ușa ei, de ce călătorește și mai cu seamă cât e de îndurerat din pricina morţii lui Enkidu. Îl sfătuiește pe Ghilgameș să nu se mai tânguie, să se bucure de viaţă și să petreacă. 

Ghilgameș vrea însă să știe cum poate ajunge la Uta-napiștim, străbunul lui, singurul om care a căpătat de la zei nemurirea. Zadarnic încearcă Siduri să-l facă să-și schimbe gândul, dezvăluindu-i primejdiile ce-l pândesc pe drum. Nemaiavând încotro, îi destăinuie că Urșanabi, corăbierul lui Uta-napiștim, se află prin apropiere, și l-ar putea călăuzi. Nu știm de ce, dar dintr-o dată Ghilgameș, cuprins de furie, sparge Făpturile-de-piatră, care ocrotesc corabia împotriva apelor morţii. Urșanabi primește totuși să-l ia cu el. După o lună și jumătate de plutire, ajung în sfârșit la apele morţii.

Făpturile-de-piatră au fost sfărâmate, dar cei doi călători se vor apăra cu ajutorul celor o sută douăzeci de prăjini pe care le-a tăiat Ghilgameș în pădure și veșmântul lui Urșanabi va înlocui pânza corăbiei. Așa au ajuns la Uta-napiștim "cel de pe tărâmuri îndepărtate". Ghilgameș va afla de la acesta că  nu poate căpăta nemurirea; nemurirea nu va fi nicicând a oamenilor - veșnicia-i taina zeilor.

I

Siduri, hangiţa, locuia lângă marea cea adâncă,

locuia acolo într-o casă singuratică;

avea un teasc de aur, avea si vase pentru vin,

și umbla acoperită cu un văl...

Ghilgameș pășea cu capul plecat;

era înveșmântat în piei de animale, acoperit cu o cergă,

dar trupul lui era carne de zeu.

Spaima îi era cuibărită în inimă,

și pe chip i se vedea că a străbătut cale lungă.

Hangiţa îl cercetă de departe,

și-și zise în sinea ei,

sfătuindu-se cu sine însăși:

- "De bună seamă, trebuie să fie un ucigaș.

încotro se îndreaptă oare în prada unei astfel de tulburări?'

Văzându-l că se apropie, hangiţa se încuie,

închise poarta și trase zăvorul.

Dar Ghilgameș, auzind zgomotul pe care-l făcea,

își ridică bărbia și se îndreptă spre ea.

Ghilgameș îi spuse hangiţei:

- "Hangiţă, ce ţi-a fost dat să vezi, de-ţi încui ușa

de-ţi închizi poarta și tragi zăvorul?

Voi lovi în ușă și-ţi voi sfărâma poarta,

dacă nu binevoiești să mi-o deschizi!"

O lacună de mai multe versuri. Auzind ameninţările lui Ghilgameș, Siduri se înspăimântă și deschise poarta. Ea îl întreabă, pesemne, cine e și ce caută pe aceste meleaguri neîngăduite muritorilor.

Ghilgameș, deschizând gura, îi răspunde lui Siduri:

- "Eu sunt Ghilgameș, care aprins și a omorât

Taurul Cerului,

care l-a ucis pe paznicul pădurii,

care l-a doborât pe Humbaba,

ce locuia în Pădurea Cedrilor,

și, care, în cheile munţilor, a omorât lei."

Hangiţa îi spune lui Ghilgameș:

-  "Dacă ești cu adevărat Ghilgameș,

care l-a ucis pe paznicul pădurii,

dacă l-ai doborât pe Humbaba,

ce locuia ui pădurea Cedrilor, dacă, în cheile munţilor,

ai omorât lei, dacă ai prins și ai ucis Taurul coborât din ceruri,

de ce ţi-s obrajii scofâlciţi și plecată ţi-e faţa,

de ce ţi-e inima îndurerată și chipul istovit?

De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie?

Pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă,

faţa ţi-e arsă de ploi și de vânt, de ce rătăcești prin pustiu?"

Ghilgameș îi spuse hangiţei ';

1 - începutul acestei coloane - care nu mai există în exemplarul asirian –

poate fi refăcut din pasaje paralele și din datele unui fragment mai vechi.

II

-  "Hangiţă, dacă obrajii-mi sunt scofâlciţi și plecată

mi-e faţa,

dacă mi-e inima îndurerată și chipul istovit,

dacă spaima mi s-a cuibărit în măruntaie,

dacă pe chip mi se vede că am străbătut cale lungă,

dacă faţa mi-e arsă de ploi și de vânt,

dacă rătăcesc prin pustiu,

e pentru că prietenul meu la care atâta ţineam,

cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,

Enkidu, la care atâta ţineam,

cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,

a urmat neînduplecata soartă a oamenilor.

Zi și noapte l-am plâns;

nădăjduind că strigătele mele l-ar fi putut trezi,

n-am îngăduit să fie îngropat,

șapte zile și șapte nopţi,

până ce l-au năpădit viermii.

De când m-a părăsit, nu mai înţeleg nimic din viaţă,

și nu încetez să tot umblu, ca un vânător care întinde

capcane, în inima pustiului.

Dar acum, hangiţă, de vreme ce te-am întâlnit,

spune-mi, cum să scap de moartea de care într-una

mi-e teamă." Hangiţa îi spuse lui Ghilgameș:

-  "O, Ghilgameș, unde rătăcești la voia întâmplării?

Viaţa veșnică, pe care o urmărești, n-o vei afla.

Când zeii au făurit omenirea,

au hărăzit oamenilor moartea.

Viaţa veșnică au păstrat-o pentru ei!

Tu, Ghilgameș, deci, cată să-ţi îndestulezi pântecele,

zi și noapte bucură-te și te veselește;

fiece zi să fie o sărbătoare,

zi și noapte, joacă și cântă:

pune-ţi veșminte frumoase,

împodobește-ţi părul, spală-te bine cu apă;

ia aminte la copilul care te ţine de mână,

iubita să găsească la pieptul tău plăcere:

iată ce li se cuvine muritorilor."

Ghilgameș îi spuse hangiţei:

- "Acum, hangiţă, îndreaptă-mă pe drumul

către Uta-napiștim.

Arată-mi care-i semnul său, da, arată-mi semnul său!

Dacă e cu putinţă, voi străbate marea,

dacă nu-i cu putinţă, voi rătăci prin pustiu."

Hangiţa îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Ghilgameș, nimeni nu s-a încumetat vreodată să treacă

marea, și nimeni, din cele mai îndepărtate timpuri,

 n-a străbătut-o.

Doar Șamaș cel Viteaz a trecut-o;

 în afară de Șamaș nimeni;

atât de anevoioasă e trecerea,

atât de obositoare calea,

și apoi sunt apele morţii, care îi stăvilesc intrarea!

Pe unde, Ghilgameș, vei străbate marea?

Când vei ajunge la apele morţii, ce vei putea face?

Totuși, Ghilgameș, Urșanabi, luntrașul lui Uta-napiștim, e aici,

Făpturile-de-piatră1 sunt cu el;

acuma Urșanabi adună în pădure șopârle;

străduiește-te să-l găsești,

dacă e cu putinţă, străbate cu el marea,

dacă nu e cu putinţă, întoarce-te înapoi".

Când Ghilgameș auzi aceste vorbe,

roti securea în mână,

scoase din teacă, de la cingătoare,

și, lunecând, coborî spre Făpturile-de-piatră.

Ca un fulger tăbărî asupra lor.

Apoi intră în pădure și se ascunse.

Dar Urșanabi văzu străfulgerarea sabiei,

auzi securea și...

Atunci, el, Ghilgameș, se repezi la el:

îl apucă de cap,

îi strânse braţele, îi cuprinse pieptul.

Și Făpturile-de-piatră, care împing luntrea,

fără de care nu se poate trece peste apele morţii,

le sfărâmă...

pe acestea, mâniat foarte, le făcu ţăndări,

apoi, întorcându-se, se măsură cu celălalt.

Urșanabi îl privi în ochi, Urșanabi îi spuse lui Ghilgameș:

1 - Se credea la început c-ar fi fost pietre care serveau de balast, sau poate era chiar ancora.

 În prezent se consideră că erau niște statui de piatră nemuritoare și cu puteri fermecate,

care trebuiau să călăuzească corabia fără primejdie prin "apele morţii",

la a căror atingere orice echipaj ar fi pierit.

- "Spune-mi, cum te cheamă?

Eu sunt Urșanabi și ţin de Uta-napiștim cel de pe tărâmuri

îndepărtate.

"Ghilgameș îi spuse lui Urșanabi:

-  "Ghilgameș mi-e numele,

sunt cel care a venit tocmai din Uruk, de pe celălalt tărâm,

care a trecut de cealaltă parte a muntelui

pe îndepărtata cale a răsăritului de Soare!

Acum, Urșanabi, fiindcă tot te-am întâlnit,

du-mă la Uta-napiștim cel de pe tărâmuri îndepărtate!"

III

Urșanabi îi spuse lui Ghilgameș:

-  "De ceţi-s obrajii scofâlciţi și plecată ţi-e faţa,

de ce ţi-e inima îndurerată și chipul istovit?

De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie?

Și pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă?

de ce ţi-e faţa arsă de ploi și de vânt,

de ce rătăcești prin pustiu?

"Ghilgameș îi spuse lui Urșanabi:

-  "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi și plecată faţa,

inima îndurerată și chipul istovit,

cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie,

și pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă,

cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi și de vânt,

cum să nu rătăcesc prin pustiu,

dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic dinţară

sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu,

catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică,

panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii,

cu care am prins și am omorât Taurul Ceresc,

 l-am doborât pe Humbaba cel care locuia

în Pădurea Cedrilor, am omorât lei în cheile munţilor, el,

prietenul meu, la care ţineam,

cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,

a fost lovit de neînduplecata soartă a oamenilor!

Șase zile și șapte nopţi l-am plâns,

până ce l-au năpădit viermii.

Atunci m-a cuprins teama de moarte

și am rătăcit prin pustiu.

Gândul la prietenul meu mă urmărește.

Pe drumuri depărtate, rătăcesc prin pustiu,

pe căi îndepărtate, rătăcesc prin pustiu!

Cum aș putea să tac, cum aș putea să păstrez tăcerea,

când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere?

Oare n-am să ajung și eu ca el?

Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?"

Ghilgameș îi mai spuse lui Urșanabi:

- "Acum, Urșanabi, spune-mi care este calea

către Uta-napiștim, arată-mi care-i semnul lui,

da, arată-mi semnul lui!

Dacă e cu putinţă, voi trece marea;

dacă nu-i cu putinţă, voi rătăci prin pustiu!"

Urșanabi îi spuse lui Ghilgameș:

- "Cu mâinile tale, Ghilgameș, ai făcut cu neputinţă

trecerea mării; ai sfărâmat Făpturile-de-piatră.

Ele singure puteau atinge marea.

O dată sfărâmate Făpturile-de-piatră,

Noi n-o mai putem înfrunta.

Totuși, Ghilgameș, rotește securea, coboară în pădure,

taie de acolo o sută douăzeci de prăjini

de șaizeci de coţi,

smolește-le, scobește-le de un lat de vâslă, apoi adu-mi-le mie.

"Când Ghilgameș auzi aceste vorbe, roti securea,

trase sabia din teacă, de la cingătoare,

coborî în pădure, tăie o sută douăzeci de prăjini

de șaizeci de coţi,

le smoli, le scobi de un lat de vâslă,

apoi le aduse lui Urșanabi.

Ghilgameș și Urșanabi se urcară în luntre,

o împinseră în apă și porniră în larg.

Drumul pe care de obicei îl faci într-o lună și jumătate,

ei a treia zi îl și străbătuseră.

Astfel Urșanabi ajunse la apele morţii.

IV

Atunci Urșanabi îi spuse lui Ghilgameș:

 - "Grăbește-te, Ghilgameș, ia o prăjină,

dar bagă de seamă ca nu cumva mâinile tale să atingă

apele morţii!

Ia a doua, a treia, a patra prăjină, Ghilgameș;

ia a cincea, a șasea, a șaptea prăjină, Ghilgameș;

ia a opta, a noua, a zecea prăjină, Ghilgameș;

ia a unsprezecea, a douăsprezecea prăjină, Ghilgameș!"

După ce luă de două ori șaizeci de prăjini,

numărul prăjinilor se sfârși.

Atunci Ghilgameș își desfăcu cingătoarea de la brâu

și o făcu parâmă,

Ghilgameș îi smulse veșmântul lui Urșanabi,

și cu mâinile sale îl înălţă ca o pânză,

în acest timp Uta-napiștim cerceta cu de-amănuntul,

din depărtare marea.

Vorbind singur în sinea lui, își zise, sfătuindu-se cu sine însuși:

- 'De ce au fost sfărâmate Făpturile-de-piatră din luntre?

și de ce se află în ea cineva care nu îi e stăpân?

Acel care vine aici nu e un om de-al meu!"

O lacună de vreo treizeci de versuri din care bănuim că Ghilgameș după ce a acostat luntrea - a sărit pe pământ și s-a înfăţișat bătrânului. Acesta îi pune aceleași întrebări pe care i le mai pusese și Siduri:

Ghilgameș îi spuse lui Uta-napiștim:

- "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi și plecată faţa,

inima îndurerată, și chipul istovit?

Cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie,

și pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă,

cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi și de vânt,

cum să nu rătăcesc prin pustiu,

dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară

sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu,

catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică,

panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii,

cu care am prins și am omorât Taurul Ceresc,

l-am doborât pe Humbaba cel care locuia

în Pădurea Cedrilor,

am omorât lei în cheile munţilor el,

prietenul meu, la care atâta ţineam,

cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,

Enkidu, prietenul meu la care atâta ţineam,

cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,

a fost lovit de soarta neînduplecată a oamenilor.

Șase zile și șapte nopţi l-am plâns,

și n-am îngăduit să fie îngropat,

până când l-au năpădit viermii!

Atunci, mi-a fost frică, m-am temut de moarte

și am rătăcit prin pustiu!

Gândul la prietenul meu mă chinuie,

pe urme îndepărtate, rătăcesc prin pustiu!

Gândul la Enkidu, prietenul meu, mă chinuie,

 pe drumuri îndepărtate, rătăcesc prin pustiu!

Cum aș putea să tac, cum aș putea să păstrez tăcerea,

când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere,

când Enkidu, prietenul meu, a ajuns pulbere?

Oare n-am să ajung și eu ca el?

Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?"

Ghilgameș îi mai spuse lui Uta-napiștim:

- "Atunci, ca să mă duc la Uta-napiștim

și ca să-l văd pe acela căruia i se spune

"cel de pe tărâmuri îndepărtate",

prin nenumărate ocoluri, am străbătut toate ţările,

am trecut rând pe rând munţii povârniţi,

și rând pe rând am străbătut toate mările!

Trupul nu mi s-a mai împărtășit de mult de un somn

binefăcător,

m-am obosit peste măsură de nesomn,

și carnea îmi este vlăguită.

Nici nu ajunsesem la casa hangiţei,

și hainele-mi erau aproape sfâșiate;

am ucis urși, hiene, lei, pantere, tigri, cerbi,

mufloni, haite întregi de fiare sălbatice;

le-am mâncat carnea și m-am înveșmântat cu pieile lor."

Sfârșitul acestei coloane e mult prea sfărâmat pentru a avea un înţeles limpede. El cuprindea, pare-se, cele din urmă cuvinte ale lui Ghilgameș și primele din răspunsul lui Uta-napiștim, răspuns care continuă de-a lungul coloanei următoare - al cărei început este de asemeni sfărâmat:

VI

- "Cu toate că-i neînduplecată, moartea e legea tuturor;

Clădim noi oare case pentru veci?

Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie?

Fraţii își împart oare, pentru vecie, bunurile?

Veșnică e oare ura între oameni?

Râul care se umilă te duce oare cu el pentru vecie?

De la începutul veacurilor, nimic nu este veșnic!

Cel care doarme și cel care-i mort

se aseamănă unul cu altul.

Oare nu închipuie amândoi icoana morţii?

Omul sălbatic e și el un om.

Or, afară doar dacă Enlil nu-și dă binecuvântarea,

Anunnakii, zeii cei mari, ţinând sfat,

și Mamitu, cea care a făurit Soarta, hotărăște dimpreună

cu ei ursitele: ei împart moartea și viaţa,

 și nu dezvăluie sorocul morţii!"

Tableta a unsprezecea

De-a lungul căreia Uta-napiștim, singurul om nemuritor, îi încredinţează lui Ghilgameș marea taină a Potopului pe care zeii l-au dezlănţuit împotriva omenirii și ai cărui singuri supravieţuitori au fost el și cu soţia lui. Uta-napiștim îi povestește cu de-amănuntul cum a pregătit corabia și cum s-au desfășurat lucrurile până când a ajuns corabia pe muntele Niţsir_ și apele s-au retras în matca lor.

Vrând să-i dovedească lui Ghilgameș cât de mare-i slăbiciunea omenească, Uta-napiștim îi spune să nu doarmă timp de șase zile și șapte nopţi. Dar Ghilgameș adoarme pe dată. În timpul somnului lui, soţia lui Uta-napiștim îi pregătește cele de trebuinţă pentru drumul de întoarcere.

Trezit de Uta-napiștim, scăldat cum se cuvine și înveșmântat cu straie noi, Ghilgameș se pregătește de plecare. Dar iată că soţiei lui Uta-napiștim i se face milă de viteazul pornit în pribegie și-l roagă pe Uta-napiștim să se îndure de pătimirile lui. Uta-napiștim îi spune lui Ghilgameș că de va fi în stare să culeagă de pe fundul apei o buruiană ai cărei spini îi vor sfâșia mâinile, s-o ia și a lui va fi nemurirea. Viteazul izbândește s-o smulgă și o pornește spre casă cu buruiana, al cărui nume-i "bătrânul-întinerește"; dar, vai! pe când se scaldă într-un izvor, un șarpe i-o fură.

La capătul unei călătorii zadarnice, Ghilgâmeș-se-întoarce Lui Urșanabi i se arată frumuseţea meterezelor ce împrejmuie orașul. În timp ce tableta a șasea încheie isprăvile vitejești ale lui Ghilgameș, tableta a unsprezecea reprezintă sfârșitul patetic al goanei sale disperate după viaţa veșnică. În van se va fi străduit să cunoască taina supravieţuitorului Potopului și, în trei rânduri, să capete de la el mijlocul de a birui moartea; de fiecare dată va ieși înfrânt chiar de la începutul încercării. Cu toate că-i fecior de zeiţă, zeii pizmași nu-i vor îngădui niciodată să învingă slăbiciunea legată de omenescul din el.

Ghilgameș îi spuse lui Uta-napiștim

cel de pe tărâmuri îndepărtate:

- "Când mă uit cu luare-aminte la tine,

Uta-napiștim, statura ta nu este obișnuită:

ești asemeni mie;

da, nu ești deosebit; ești întru totul ca mine!

Inima mea mă îndeamnă să mă lupt cu tine,

și cu toate acestea, braţul rămâne nemișcat.

Povestește-mi cum ai luat parte la Sfatul zeilor

și cum ai dobândit nemurirea?"

Uta-napiștim îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Am să-ţi destăinui, Ghilgameș, un lucru ascuns,

o taină a zeilor pe care ţi-o voi spune numai ţie.

Șuruppak e un oraș pe care-l cunoști,

așezat pe malul Eufratului:

în acest oraș, în vremea de demult, locuiau zeii.

Dintr-o dată, zeii cei mari hotărâră să dezlănţuie Potopul.

Se hotărâră astfel tatăl lor, Anu,

Enlil, cel viteaz, care e sfetnicul lor,

crainicul lor, Ninurta,

străjerul apelor, Enugi.

Dar, laolaltă cu ei,

era de faţă și Ea,

Stăpân al înţelepciunii,

care destăinui vorbele lor unui gard de trestie:

-  "Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire,

perete subţire, gard de trestie, ascultă,

perete subţire, ia aminte!

Omule din Șuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu,

 dărâmă-ţi casa, fă-ţi o corabie, lasă bogăţiile,

 cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuiește bunurile pământești,

păstrează-ţi vie suflarea vieţii,

și încarcă în corabie orice sămânţă de viaţă!

Acestei corăbii, pe care va trebui să ţi-o făurești,

să-i iei bine măsurile:

lungimea și lăţimea să-i fie la fel,

și acoper-o cum este acoperit Apsuh"

Când am aflat aceasta, i-am spus lui Ea, stăpânul meu:

-  "Stăpâne, voi fi cu băgare de seamă la porunca ce mi-ai

dat, așa mă voi purta;

dar ce voi spune orașului, poporului și Bătrânilor Cetăţii?"

Ea, deschizând gura, vorbește și-mi spune mie, sluga sa:

-  "Ei bine, le vei spune așa:

-  "Mi se pare că Enlil mă urăște:

nu trebuie să mai stau în orașul vostru,

nu trebuie să mai pun piciorul pe pământurile lui Enlil,

voi cobori în Apsu și mă voi statornici la Ea, stăpânul meu.

Deasupra voastră, el va porunci să plouă cu belșug,

nori de păsări, taina peștilor,

vă va dărui belșug și recolte.

Peste voi, mazăre dimineaţa,

ploaie de grâne va face să plouă seara."

Când se iviră primele licăriri ale zorilor,

locuitorii ţării se strânseră în jurul meu;

le-am mai spus o dată vorbele de taină ale lui Ea,

le-am mai spus o dată și m-am dat deoparte.

I-am pus la muncă pe tinerii din tribul meu:

dărâmară casele, doborâră zidăria.

Cei mai nevolnici aduceau smoala,

cei mai puternici cărau lemnăria.

Cea de a cincea zi, am clădit schelele corăbiei:

Suprafaţa îi era de un iku *

laturile i se ridicau la o sută douăzeci de coţi³,

marginea de sus era un pătrat cu latura de

o sută douăzeci de coţi.

Am clădit scheletul vasului și l-am înţepenit.

1 - Cuvintele lui Ea au dinadins un dublu înţeles; pentru locuitorii Șuruppakului ele vor părea o făgăduială de belșug, în timp ce, în fapt, vestesc nimicirea lumii prin potop. În special ultimele două versuri fac un joc din ambiguitatea cuvintelor "kukku" și "kibati" care înseamnă în același timp: cel dintâi, "un fel de legumă" și "nenorocire"; cel de al doilea "grâne" și "distrugere".

² - Circa 3600 de metri pătraţi.

³ - Un cot măsura ceva mai puţin de 0,50 metri.

Am orânduit șase punţi una peste alta,

despărţind astfel corabia în șase caturi

și în fiecare din ele am făcut nouă despărţituri.

Am vârât în coastă ţărușii de mare,

nu am uitat nici prăjinile și am pus tot ce era de trebuinţă.

Am vărsat șase sar-uri de asfalt în cuptorul pentru

reparaţie al vasului

și am vărsat încă trei sar-uri de smoală.

Cât despre ulei, purtătorii de găleţi au adus trei sax-uri;

afară de un sar de ulei pe care l-a înghiţit ferecătura,

cârmaciul a pus deoparte două sar-uri de ulei.

Pentru lucrători am pus să se taie boi

și să se înjunghie oi în fiecare zi.

Cu must, cu vin roșu, cu ulei și cu vin alb din belșug,

i-am îndestulat pe meșteșugari.

S-a dat o petrecere ca la Anul-Nou.

Am făcut miruirile cuvenite și am lăsat apoi mâinile

să se odihnească.

În cea de a șaptea zi, pe la apusul soarelui,

corabia era gata.

Fiindcă linia ei de plutire se arăta anevoioasă,

au trebuit să fie cumpănite podelele sus și jos,

în așa fel încât două treimi din corpul vasului

să fie scufundate în apă.

Am încărcat corabia cu tot ce aveam:

am încărcat-o cu top.

Banii pe care îi agonisisem,

am încărcat-o cu tot aurul pe care-l stăpâneam,

am încărcat-o cu tot ceea ce era dătător de viaţă:

mi-am urcat pe corabie toate neamurile și prietenii,

1 - Un sar valora 3600 de unităţi. Dacă unitatea de capacitate, subînţeleasă aici,

este "sutu", un "sar" reprezintă circa 180 de hectolitri.

 Am urcat turme rătăcitoare, fiare sălbatice,

precum și pe toţi meșteșugarii.

Clipa hotărâtoare, mi-o sorocise zeul Șamaș:

 - "Mazăre, dimineaţa, ploaie de grâne, seara,

voi face să plouă*,

intră în corabie și ferecă bine ușa!"

Iată că venise clipa hotărâtoare:

plouă cu mazăre, dimineaţa, și plouă cu grâne, seara.

M-am uitat cum se vestea vremea.

Și vremea se vestea înfricoșătoare.

Am intrat în corabie și i-am ferecat ușa.

Și-apoi i-am încredinţat pe seamă

corabia lui Puzur-Amurri, marinarul,

i-am încredinţat ceea ce avea să fie de atunci încolo palatul

meu, cu toate bunurile lui.

Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor,

iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră,

dinlăuntrul căreia Adadnu înceta să bubuie.

Dintâi se avântară zeii Sullat și Haniș,

crainici divini, se avântară peste munţi și câmpii;

Irragalz smulse bârnele stăvilarelor cerești,

și porni Ninurta³, la a cărui poruncă se sparse

și se rostogoli zidul de apă al oceanului.

Anunnakii⁴ învârteau torţe deasupra capului

și cu flăcările lor dădeau foc ţării!

Înspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse cu

¹ - Același înţeles ca la nota 2 de la pag. 135. ¹

 - Sau Nergal, zeul Infernului.

³" Zeul războiului. "

^i pământului și ai universului pământesc.

încetul cerurile șipreschimbă-n beznă

tot ce era lumină,

Temeliile ţării se sfărmară ca un vas.

o zi întreagă se dezlănţui furtuna și,

suflând aprig, împinse talazurile apelor,

care se revărsară peste oameni.

Nu se mai vedea om cu om,

oamenii nu se mai zăreau din înaltul cerului.

Atunci zeii se înspăimântară de potop,

dădură înapoi și urcară din nou

până în cerul Manu și Zeii,

tupilaţi ca niște câini,

stau culcaţi în afara lumii.

Iștar începu atunci să răcnească ca o femeie

Cuprinsă de durerile facerii,

văicărindu-se, ea, stăpâna zeilor, cea cu glasul dulce:

- "Iată că ziua aceasta care nu mai e s-a prefăcut în tină,

și numai pentru că eu am vorbit cu răutate în Sfatul zeilor!

Am încuviinţat lupta pentru nimicirea făpturilor mele:

tocmai eu care zămislisem aceste făpturi:

ele umplu acum marea, ca icrele peștilor!"

Anunnakii jelesc împreună cu ea, zeii,

istoviţi, nu-și mai opresc lacrimile,

cu buzele strânse, gem laolaltă.

Șase zile și șapte nopţi,

a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ.

Când în sfârșita venit ziua a șaptea,

furtuna a slăbit, în lupta pe care o purtase,

ca o femeie apucată de durerile facerii.

1 - Partea cea mai înaltă a cerului, dincolo de atmosfera pământească.

S-a liniștit marea, a tăcut vântul năprasnic

și a încetat potopul.

Când am vrut să cercetez vremea,

se așternuse tăcerea,

și din toată suflarea nu mai rămăsese nimic.

Ca un acoperiș, apa se întindea la fel peste tot.

Am deschis un ochi de fereastră:

un vânt răcoros mă izbi în obraz.

Am îngenuncheat atunci, și, prosternat,

m-am pornit pe plâns;

lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji.

Am cercetat cu de-amănuntul zările la marginea mării:

la fiecare dintre cele paisprezece căi, ieșea deasupra apei

câte un munte de seamă.

Corabia trăsese la mal lângă unul dintre ei,

muntele Nitsir; muntele Nitsir a oprit corabia

și n-a mai lăsat-o să se

urnească din loc.

O zi, două zile, muntele Nitsir a ţinut corabia nemișcată;

trei zile, patru zile, muntele Nitsira ţinut corabia nemișcată;

cinci zile, șase zile, muntele Nitsira ţinut corabia nemișcată.

Când a sosit ziua a șaptea,

am dat drumul unui porumbel și l-am lăsat să plece.

Porumbelul s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie;

negăsind nici un locșor unde să se așeze,

a făcut cale întoarsă.

Am dat drumul unei rândunici și am lăsat-o să plece.

Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie;

negăsind nici un locșor unde să se așeze,

a făcut cale întoarsă.

Am dat drumul unui corb și l-am lăsat să plece.

Corbul s-a dus, dar, văzând că apele secaseră,

a început să caute de mâncare, zburând de colo-colo,

croncănind, șj nu a mai făcut cale întoarsă.

Atunci am dat drumul la toată lumea

să se ducă în toate părţile,

am adus sacrificii zeilor;

am făcut o libaţie pe vârful muntelui,

am așezat șapte și iar șapte căţui,

și în scobitura lor am pus crini de baltă,

cedru și mirt.

Zeii au simţit mireasma desfătătoare,

și s-au strâns ca muștele în jurul jertfelnicului.

De îndată ce a sosit Marea Zeiţă',

a ridicat minunatele giuvaieruri pe care Anu i le făcuse

la dorinţa ei, și a strigat:

- "O, zei, care sunteţi aici, pe cât de încredinţată

sunt că nu voi uita acest lapisiazuli

atârnat la gâtul meu,

pe atât de încredinţată sunt că-mi voi aminti de aceste zile

și nu le voi uita niciodată!

Poftească deci zeii la această libaţie;

numai Enlil să nu vină la această libaţie,

fiindcă, fără să gândească,

a dezlănţuit acest potop;

și a hărăzit pieirii făpturile zămislite de mine!"

Și iată că sosi Enlil;

De îndată ce văzu corabia, el,

Enlil se înfurie, se mânie foarte împotriva Igigilor.

- "Ce fiinţă vie a mai scăpat din potop? strigă el.

Nu poruncisem oare ca nici un om să nu supravieţuiască

nimicirii?"

1 - Iștar.

2 - Zeii cerului, în contrast cu Anunnakii, zei ai pământului.

Ninurta, deschizând gura, vorbește și-i spune lui Enlil cel Viteaz:

-  "Cine oare, dacă nu Ea,

e în stare de o astfel de ispravă?

Căci, el, Ea, cunoaște toate vicleniile."

Ea, deschizând gura, vorbește și-i spune lui Enlil cel Viteaz:

-  "O, tu, cel mai înţelept dintre zei, Enlil cel Viteaz,

cum ai dezlănţuit potopul, fără să te gândești?

Pedepsește-l pe păcătos pentru păcatele sale,

pedepsește-l pe ucigaș pentru nelegiuirile sale,

dar nu fi pătimaș, ca să sufere cel nevinovat,

chibzuiește din timp,

ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept!

în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,

ar fi fost mai bine să te fi azvârlit

ca un leu asupra oamenilor,

să-i fi sfâșiat;

în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,

 ar fi fost mai bine ca foametea să fi pustiit ţara;

în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,

ar fi fost mai bine ca ciuma', venind pe neașteptate,

să fi bântuit printre oameni!

Cât despre mine, n-am dat în vileag taina marilor zei,

și numai fiindcă i-am trimis un vis Celui-Prea-înţelept²,

a aflat taina zeilor.

Și acum, hotărăște-i soarta!"

Atunci Enlil s-a urcat pe corabie,

și, luându-mă de mână, m-a adus pe punte.

A dus-o și pe soţia mea și a pus-o să îngenunche lângă mine;

1 - Irra, zeul ciumei.

² - Poreclă a lui Uta-napiștim.

după ce mi-a atins fruntea, s-a așezat între noi

șine-a binecuvântat:

-  "Mai înainte vreme, a spus el,

Uta-napiștim era făptură omenească,

acum el și cu soţia lui să fie asemenea nouă, zeilor,

și Uta-napiștim să trăiască departe de oameni,

la gura apelor!"

M-au dus deci pe tărâmuri îndepărtate

Și m-au așezat la gura apelor.

Dar, acum, pentru tine, cine-i va mai aduna pe zei,

pentru ca și tu să găsești nemurirea pe care o cauţi?

Ei bine, iată un mijloc: să nu dormi timp de șase zile

și șapte nopţi!"

Dar abia se așezase Ghilgameș pe vine,

că somnul se și lăsă peste ochi, ca o ceaţă.

Uta-napiștim îi spuse soţiei sale:

-  "Privește-l pe omul acesta care dorește nemurirea!

Somnul se lasă ca o ceaţă".

Soţia lui îi spuse lui Uta-napiștim

cel de pe alte tărâmuri

îndepărtate:

-  "Zgâlţâie-l și trezește-l!;

pentru ca teafăr să facă calea întoarsă,

pe poarta pe care a trecut spre a ieși,

să se întoarcă îi ţara lui!"

Uta-napiștim îi spuse soţiei sale:

- "Oamenii sunt neloiali;

va fi deci și el neloial faţă de tine.

Du-te, coace-i pâinea cea de toate zilele,

așaza-i-o la căpătâi

și înseamnă pe perete zilele pe care le va dormi!"

1 - Literal: viaţă veșnică.

Femeia puse la copt pâinea cea de toate zilele,

i-o așeză la căpătâi

și însemnă pentru el, pe perete, zilele câta dormit.

Cea dintâi dintre pâinile sale era cu totul uscată,

cea de a doua era stricată,

cea de a treia se topea,

coaja celei de a patra era albicioasă,

cea de a cincea avea pete de mucegai,

cea de a șasea era veche,

cea de a șaptea tocmai se cocea;

când îl zgâlţâi și când se trezi,

Ghilgameș îi spuse lui Uta-napiștim

cel de pe tărâmuri îndepărtate:

-  "Abia mă cuprinsese somnul

că tu m-ai și zgâlţâit șim-ai trezit."

Dar Uta-napiștim îi spuse lui Ghilgameș:

-  "Haide dar, Ghilgameș,

numără-ţi pâinile cele de toate zilele;

vezi tu însuţi ce-i însemnat pe zid:

vezi, prima dintre pâini e cu totul uscată,

a doua e stricată,

a treia e topită,

coaja celei de-a patra e albicioasă,

a cincea are pete de mucegai,

a șasea e veche,

a șaptea tocmai se cocea,

când te-ai trezit!"

Ghilgameș îi spuse lui Uta-napiștim

cel de pe tărâmuri îndepărtate:

-  "Ce trebuie să fac, Uta-napiștim,

unde samă duc, de vreme ce Răpitorul'

mi-a prins cu neînduplecate mădularele?

 1 Demon al morţii.

în camera unde dorm,

moartea și-a statornicit lăcașul,

și oriunde aș pune piciorul,

moartea mă urmează mereu!"

Uta-napiștim îi spuse lui Urșanabi-corăbierul:

-  "Urșanabi, malul să te dispreţuiască!

Locului pe unde se trece marea,

să-i fie groază de tine!

Tu, cel care cutreierai în sus și în jos ţărmul,

de acum înainte să jelești după el!

Omul acesta după care te-ai dus,

al cărui trup este acoperit de pete,

căruia frumuseţea cărnii îi e stricată de pieile de animale,

ia-l cu tine Urșanabi,

și du-lla izvorul care curăţă:

să-și spele petele în apele lui,

ca să fie alb ca zăpada;

să arunce pieile de animale de pe el,

ca să le ducă marea cu ea;

trupul să-i iasă la iveală plăcut la vedere;

să-și primenească legătura de pe cap;

 să pună un veșmânt,

ca să-și acopere goliciunea;

până ce va ajunge în orașul lui,

până ce-și va sfârși călătoria,

trebuie ca veșmântul să-i fie curat,

și mereu să fie ca nou."

Ghilgameș și Urșanabi se urcară pe corabie,

și o puseră pe apă.

Se și suiseră în corabie,

când soţia lui Uta-napiștim cel de pe tărâmuri îndepărtate

îi spuse acestuia:

- "Ghilgameș a venit până aici, a îndurat multe, a suferit.

Ce-i dăruiești ca să se întoarcă în ţara lui?"

Și, el, Ghilgameș, ridică prăjina,

și trase corabia la ţărm. Uta-napiștim îi spuse lui Ghilgameș:

- "Ghilgameș, ai venit până aici:

ai îndurat multe, ai suferit.

Ce să-ţi dăruiesc ca să te întorci în ţara ta?

Ei bine, o să-ţi dezvălui, Ghilgameș, o taină,

o să-ţi spun un lucru neștiut oamenilor.

Privește această buruiană, asemănătoare lyciului  spinos,

spinii ei sunt ca ai trandafirului, așa că îţi va înţepa mâinile,

dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea."

Când auzi Ghilgameș aceste vorbe,

deschise spărtura pe unde intră apa în corabie,

lăsă să cadă tot ce era pe el.

 Își legă niște pietre grele de picioare,

și pietrele îl traseră până la fundul prăpastiei.

Apucă atunci buruiana,

cu toate că-i înţepă mâinile,

apoi își desfăcu pietrele legate de picioare

și marea îl zvârli la ţărm,

 Ghilgameș îi spuse lui Urșanabi-corăbierul:

- "Urșanabi, buruiana asta este un leac împotriva spaimei;

prin ea omul va dobândi vindecarea desăvârșită!

O voi duce-o în Urukul-cel-împrejmuit,

îi voi pune pe oameni să mănânce din ea,

pentru a-i încerca puterea de vindecare,

numele ei va fi "bătrânul-întinerește",

eu însumi voi mânca din ea și mă voi întoarce

la anii mei tineri!"

După douăzeci de îndoite leghe,

 îmbucară câte ceva;

la treizeci de îndoite leghe mai departe, poposiră.

Ghilgameș, zărind un izvor cu apă proaspătă,

cobori în el și se scaldă în apele lui,

când un șarpe, adulmecând mireasma buruienii,

pe ascuns, apucă buruiana

1 - Arbust de obicei spinos, cu flori vineţii, trandafirii, galbene sau albe.

și pe dată-și aruncă solzii cei vechi.

în ziua aceea, Ghilgameș stătu nemișcat și plânse,

lacrimile-i curgeau șiroaie pe obraz.

Se întoarse spre Urșanabi-corăbierul și-i spuse:

- "Pentru cine oare, Urșanabi, mi-am istovit braţele?

Pentru cine s-a sleit sângele în inima mea ?

N-am dobândit nimic mai bun pentru mine,

am căpătuit "leul-pământului"'!

Acum, la douăzeci de îndoite leghe, apa m-armâna,

și, când am deschis spărtura pe unde intră apa în corabie,

am lăsat să cadă tot ce era pe mine.

Unde voi mai găsi ceva să pun lângă mine?

Va trebui oare să fac cale întoarsă,

chiar dacă mi-am părăsit corabia la ţărm ?"

După douăzeci de îndoite leghe,

 îmbucară câte ceva.

La treizeci de îndoite leghe mai departe,

poposiră.

Când ajunseră amândoi în Urukul-cel-împrejmuit,

Ghilgameș îi spuse lui Urșanabi-corăbierul:

 - "Suie-te, Urșanabi, pe meterezele Urukului:

cutreieră-le în lung și-n lat;

preţuiește-le temeliile, cercetează-le cu de-amănuntul

zidăria din cărămizi,

vezi dacă zidăria nu este toată din cărămidă arsă,

și dacă temelia nu i-a fost pusă de către cei șapte înţelepţi!

Privește, un sar de oraș,

un sar de grădini, un sar de pământ obștesc,

 partea menită templului lui Iștar:

sunt deci trei sar-uri în afara părţii menite Urukului

pe care îl împrejmuiește."

1 - Poreclă dată șarpelui.

Tableta a douăsprezecea

În care vedem un copac ce adăpostește un șarpe la rădăcină, un vultur în vârf și în scobitura trunchiului o drăcoaică - pare-se o cucuvea. Ghilgameș doboară copacul. Lemnul îl dăruieșe pentru a se face din el un jilţ și un pat zeiţei Inanna-Iștar, iar din rădăcini și din crengi își face două instrumente muzicale, ale căror sunete farmecă pe toţi. Dar iată că dintr-o greșeală, în timpul ritualului ceremoniei, cele două instrumente cad în Infern. Ghilgameș e nemângâiat. Enkidu, despre care știam că-i mort, vrea să se ducă să le caute. Îl va lua oare pe Ghilgameș cu el în Infern, sau se va întoarce el însuși pe pământ? N-o să aflăm niciodată. Enkidu îi înșiră însă lui Ghilgameș ce trebuie să facă pentru a nu nemulţumi duhurile. Dintr-o dată, Ghilgameș se apucă să facă dinadins tot ce nu trebuie. De ce? Un alt acces de furie așa cum l-a apucat când a spart Făpturile-de-piatră? Sau vrea astfel să aţâţe duhurile ca să iasă din Infern, pentru a-l putea vedea pe Enkidu? Rămânem nelămuriţi, căci textul nu ne spune. Ghilgameș îl roagă pe Enlil să cheme sufletul prietenului său și jelește pierderea lui pukku (un fel de tobă) și mikku (beţișor de tobă) - cele două instrumente vrăjite. Prin mijlocirea lui Enlil, a lui Ea - zeul apelor - și a lui Sin - zeul-lună -, Nergal - zeul Infernului -îngăduie sufletului lui Enkidu să vină pentru câteva clipe pe pământ. Ghilgameș îi cere să-i destăinuie cum o duc morţii, și poemul se termină cu sfâșietoarea povestire a lui Enkidu despre grozăviile vieţii de apoi.

Textul descrie un copac:

Printre rădăcinile sale, șarpele

"care n-are astâmpăr"

își făcuse culcuș;

în vârful său, pasărea furtunii își suise puiul;

la mijloc, Lilla' își clădise casa.

(text greu de folosit)

Ghilgameș își desfășură de la mijloc cingătoarea grea

de 50 de mine,

(o lacună)

apucă securea în mână,

și între rădăcinile copacului,

lovi șarpele

"care n-are astâmpăr";

din vârf, pasărea furtunii își luă puiul și fugi la munte;

casa lui Lilla o dărâmă drept în mijloc;

iar după ce o dărâmă, o împrăștie.

Tăie copacul de la rădăcină, îi izbi vârful,

1.Demon feminin întruchipat într-o cucuvea.

și oamenii din oraș veniră și-i retezară vârful.

Lemnul îl dărui strălucitoarei Inanna,

pentru a-și fac un jilţ,

pentru a-și face un pat, i-l dărui.

Din rădăcinile lui își făcu un pukku,

din vârf, își făcu un mikku,

(După aceea Ghilgameș și cei care erau de faţă se strâng laolaltă, apoi Ghilgameș îndeplinește ritualuri vrăjite, cu pukku și mikku. El trage un cerc jur împrejurul lui pukku: toată lumea trebuie să tacă: nimeni nu deschide gura, afară doar de o copilă care ţipă; atunci:)

pukku și mikku căzură în Marele Lăcaș ';

întinse mâna, dar nu fu chip să le ajungă:

întinse piciorul, nu fu chip sale ajungă.

Se așeză în faţa palatului în care-și aveau sălașul zeii lumii

subpământene, Ghilgameș vărsă lacrimi și chipul i se îngălbeni:

-  "O, pukku al meu, o, mikku al meu!

Pukku al meu a cărui putere era de neînvins!

(Ghilgameș își pune în gând să se ducă la un dulgher, desigur pentru a-i ciopli alte două instrumente)

O, pukku al meu, cinemi-l va aduce din Infern?

 O, mikku al meu, cine mi-l va aduce din Infern?

 Sluga sa2 Enkidu îi spuse:

-  "Stăpâne, de ce plângi? De ceţi-e inima mâhnită?

Chiar astăzi mă voi duce să-ţi aduc pukku al tău din Infern;

mikku al tău mă voi duce săţi-l aduc...^:

1 - Infernul.

2 - Aici nu mai vedem între Ghilgameș și Enkidu decât raporturi de la stăpân la slugă.

Cum un vrăjitor, sau poate Enkidu însuși, îl sfătuiește pe Ghilgameș trebuie să se poarte când este îndoliat, pentru a nu supăra duhurile)

- "Nu îmbrăca straie curate, nu te unge cu oloiuri bune,

căci sufletele morţilor, atrase de mireasma lor,

s-ar lipi de tine; nu-ţi pune arcul jos pe pământ,

căci te-ar înconjura sufletele celor care au murit

de săgeata arcului; nu purta toiag în mână,

sufletele morţilor te-ar înlănţui;

nu-ţi pune sandale în picioare,

pentru a nu face zgomot când atingi pământul.

Dacă-ţi iubești femeia, n-o îmbrăţișa;

dacă ești mânios pe ea, n-o bate;

dacă-ţi iubești copilul, nu-l îmbrăţișa;

dacă ești mânios pe copilul tău, nu-l bate;

căci te-ar cuprinde jalea pământului!

Moarta care zace,

moarta care zace,

o, maică a lui Nin-azu',

niciodată umerii nevinovaţi

nu-i vor mai fi acoperiţi de vreo mantie,

niciodată sânul nu-i va mai fi supt ca gâtul unui urcior'."

1 - Divinitate a tămăduirii bolilor. Se pare că e vorba de un refren pe care-l cântau bocitoarele la înmormântări.

II

Ghilgameș se duse la templu,

își puse straie curate,

se unse cu oloiuri bune,

și duhurile veniră roată în jurul lui;

își puse arcul jos pe pământ,

și duhurile celor care au murit de săgeata arcului

îl înconjurară; luă un toiag în mână,

își puse sandale în picioare,

și făcu zgomot atingând pământul;

pe femeia lui, iubind-o,

o îmbrăţișa, pe femeia lui,

când se mânie pe ea, o bătu;

pe copilul său, iubindu-l,

îl îmbrăţișa pe copilul său, când se mânie,

îl bătu, și jalea pământului îl cuprinse.

Moarta care zace, moarta care zace,

o, maică a lui Nin-azu,

niciodată umerii nevinovaţi

nu-i vor mai fi acoperiţi de vreo mantie,

1 - Monumentele descoperite cu prilejul săpăturilor de la Ur îi reprezintă adesea pe vechii sumerieni bând mai mulţi din același urcior, prin mai multe gâturi.

niciodată sânul nu-i va mai fi supt ca gâtul unui urcior!

 De-ar putea să se întoarcă Enkidu din Infern;

căci nu soarta l-a răpit, nu o stafie l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit, nu vreo unealtă

a neînduplecatului zeu Nergal l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit.

Nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a mușcat,

ci pământul l-a înghiţit.

Fiul lui Ninsun își jelește sluga,

pe Enkidu, se duce singur la templul zeului Enlil și-i spune:

- "O, tată, o, Enlil, iată oapukku al meu a căzut în Infern;

Iată că mikku al meu a căzut în Infern;

III

De s-ar putea întoarce Enkidu din Infern!

căci nu soarta l-a răpit, nu o stafie l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit;

nu vreo unealtă a neînduplecatului zeu Nergal l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit;

nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a mușcat,

ci pământul l-a înghiţit!"

Enlil, tatăl, nu răspunse;

se duse singur către zeul Sin:

- "O, tată, o, Sin, iată că pukku

a căzut în Infern, iată că mikku a căzut în Infern;

de s-ar putea întoarce Enkidu din Infern!

Căci nu soarta l-a răpit, nu o stafie l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit;

nu vreo unealtă a neînduplecatului zeu Nergal l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit;

nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a mușcat,

ci pământul l-a înghiţit!"

Sin tatăl nu-i răspunse;

se duse atunci singur către zeul Ea:

-  "O, tată, o, Ea, iată căpukku a căzut în Infern,

iată că mikku a căzut în Infern;

de s-ar putea să se întoarcă Enkidu din Infern!

căci nu soarta l-a răpit, nu o stafie l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit;

nu vreo unealtă a neînduplecatului zeu Nergal l-a răpit,

ci pământul l-a înghiţit."

nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a mușcat,

ci pământul l-a înghiţit."

Ea, tatăl, spuse viteazului Nergal:

-  "Deschide acum borta care duce în Infern,

ca să iasă duhul lui Enkidu din Infern!

Și să poată sta de vorbă cu fratele lui!"

Viteazul Nergal deschise borta care duce în Infern,

duhul lui Enkidu, ca o suflare, ţâșni din Infern.

Ghilgameș și cu el începură să vorbească:

IV

-  "Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,

spune-mi care-i legea

lumii subpământene pe care o cunoști!"

-  "Nu, nu ţi-o voi spune, prietene,

nu ţi-o voi spune: dacă ţi-aș destăinui legea

o cunosc, te-ai porni pe plâns!"

-  "Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!"

-  "Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat

și era pe placul inimii tale,

este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche.

Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat și era pe placul inimii tale,

este astăzi acoperit cu pulbere.

Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere,

Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere."

(sfârșitul coloanei a patra și coloana a cincea lipsesc)

VI

(o lacună)

-  "Pe acel pe care moartea lui (o lacună), l-ai văzut?"

-  "L-am văzut: stă întins pe un pat și bea apă rece, proaspătă."

-  "Pe acel care a căzut în încăierare l-ai văzut?"

-  "L-am văzut: tatăl său și mama să îi ţin capul și femeia lui se lipește de el."

-  "Pe acel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?"

-  "L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern."

-  "Pe acel al cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe, l-ai văzut?"

- "L-am văzut: se hrănește cu resturile din ulcele și cu rămășiţele uliţă!"

Aici aveți varianta în limba engleză »»»  The epic of Gilgamesh

---

Tweet

---